Unghiile roșii
Un zâmbet se ivi la coltul gurii, în timp ce studia scena cu privirea. O scenă largă, perfect amenajată, cu un fundal roșu. Toate lucrurile erau puse la locul lor. Fiecare avea un scop. Un scaun, sau mai bine zis, un tron înalt. O măsuță argintie și 2 cești cu cafea, proaspete, încă se puteau observa aburii ce ieșeau din cești, probabil uitate de personalul teatrului. Alături o statuie, care se putea observa că a fost făcută în grabă. Statuia măsura cel putin 2 metri și înfățișa un bust al cuiva. Ceva președinte, ceva fondator, ceva actor sau poate cineva care înseamnă mult. Nu mă interesa.
Un scop în spectacolul lor și un scop în spectacolul meu...
Și în sfârșit a venit seara spectacolului. O seară abia așteptată, o seară organizată minut cu minut, o seară unică pentru fiecare în parte.
Locul era ideal, timpul era ideal, persoana era ideală...planul meu era ideal. Voi demonstra tuturor cine sunt eu. Cine este persoana din spatele ochelarilor. Cine este persoana din ultima bancă de la fereastră. Și cine sunt eu? O psihopată? O ciudată? O antisocială? O neatentă? O prostuță care aruncă cu vorbe în vânt? Nu. Sunt un regizor. Sunt o creatoare. Sunt un actor. Sunt un personaj din umbră. Sunt eu.
Iar astăzi voi regiza spectacolul perfect.
----
Se aduna lume. Fiecare își alegea locul. Fiecare voia să vadă spectacolul. Dar fiecare era neatent... fiecare spera să se termină spectacolul acesta plictisitor, să plece mai rapid acasă. Fiecare.
Era o ambianță zgomotoasă. Cortina nu fusese trasă, încă. În sala aproape plină puteai observa diferiți oameni. Oameni plictisiți, care probabil fuseseră impuși de cineva să vină. Oameni interesați, dar nu de spectacol, probabil de persoana cu care au venit. Oameni curioși, presupun că au venit pentru prima dată după o perioadă lungă de timp și sunt curioși cât de plictisitoare pot fi spectacolele. Oameni chiar interesați de spectacol, majoritatea fiind rude a actorilor. Și totuși, azi îi vom uimi pe toți. Tuturor le va plăcea.
vor, nu vor
Cortina a fost trasă, iar în sală liniștea preia controlul. Se puteau auzi doar șoapte nedeslușite sau, rareori, pungi care foșnesc și scaune care scârțâie.
toți trebuie să fie atenți..
♣♣♣
"Cine putea să știe că uimitorul spectacol de la Rosset era să se încheie într-un mod atât de tragic. În mijlocul spectacolului, actrița principală, Mirroe Buffet, se așează în genunchi, un gest ce nu era prevăzut în scenariu, și își puse mâinile în cap. Persoanele apropiate au menționat că aceasta fredona o melodie mai veche. Apoi a deschis larg ochii și a început a râde. După ce actrița principală a suferit o criză, s-a sinucis în fața tuturor. O moarte, dar atâtea pagube. Mai ales pagube morale asupra copiilor din sală, deoarece era un spectacol adresat în mod special copiilor.
Poliția a anchetat cazul, dar nimeni nu este vinovat. Se presupune că înnebunise. "Se temea de cineva, de ceva... Mintea ei concepuse un monstru, un monstru care o chinuia." afirmă un coleg de scenă. Cel puțin asta se remarcă și din vorbele ei înainte de gestul său terifiant "el..el! Monstrul!". Este o faptă oribilă.
Aducem condoleanțe familiei victimei." susțin știrile de la ora 17.
spectacolul a fost perfect.
♣♣♣
Televizorul era deschis pe postul nr 1. Eram ocupată cu spălatul veselei după cină. Într-un moment, când o pată de friptură nu se lăsă învinsă, am auzit știrea. Pentru câteva secunde am rămas împietrită, gândindu-mă la ce s-a întâmplat. Fusesem la spectacol. A fost groaznic, gestul ei m-a marcat. Mai ales că fetița mea de 7 ani a fost și ea prezentă. Acum insist să o duc la psiholog, mă rog să nu rămână cu traume psihice. La 7 ani pot fi influențați ușor.
Eram atentă și la televizor, dar și la vasele murdare care nu se lăsau ușor. Deodată simt prezența cuiva. Dintr-o mișcare, mă întorc rapid și o observ pe Misset. Misset era un înger de copil. Era inteligentă pentru vârsta ei, iar uneori chiar mă ajuta. Cel mai mult mă farmecă ochii ei de un albastru impecabil.Zâmbesc ușor.
-Puiule, termin imediat și vin să ne jucăm, ok?
Copila mă privi fix și nu zâmbi. Neobișnuit gest din partea ei. Aproape mereu este cu un zâmbet perfect pe buze.
-Mami, l-ai văzut și tu pe omul negru? Cel ce-a omorât-o pe doamna de ieri seară.
Inima mi-se blocase la auzul acestor cuvinte.
Un zâmbet se ivi la coltul gurii, în timp ce studia scena cu privirea. O scenă largă, perfect amenajată, cu un fundal roșu. Toate lucrurile erau puse la locul lor. Fiecare avea un scop. Un scaun, sau mai bine zis, un tron înalt. O măsuță argintie și 2 cești cu cafea, proaspete, încă se puteau observa aburii ce ieșeau din cești, probabil uitate de personalul teatrului. Alături o statuie, care se putea observa că a fost făcută în grabă. Statuia măsura cel putin 2 metri și înfățișa un bust al cuiva. Ceva președinte, ceva fondator, ceva actor sau poate cineva care înseamnă mult. Nu mă interesa.
Un scop în spectacolul lor și un scop în spectacolul meu...
Și în sfârșit a venit seara spectacolului. O seară abia așteptată, o seară organizată minut cu minut, o seară unică pentru fiecare în parte.
Locul era ideal, timpul era ideal, persoana era ideală...planul meu era ideal. Voi demonstra tuturor cine sunt eu. Cine este persoana din spatele ochelarilor. Cine este persoana din ultima bancă de la fereastră. Și cine sunt eu? O psihopată? O ciudată? O antisocială? O neatentă? O prostuță care aruncă cu vorbe în vânt? Nu. Sunt un regizor. Sunt o creatoare. Sunt un actor. Sunt un personaj din umbră. Sunt eu.
Iar astăzi voi regiza spectacolul perfect.
----
Se aduna lume. Fiecare își alegea locul. Fiecare voia să vadă spectacolul. Dar fiecare era neatent... fiecare spera să se termină spectacolul acesta plictisitor, să plece mai rapid acasă. Fiecare.
Era o ambianță zgomotoasă. Cortina nu fusese trasă, încă. În sala aproape plină puteai observa diferiți oameni. Oameni plictisiți, care probabil fuseseră impuși de cineva să vină. Oameni interesați, dar nu de spectacol, probabil de persoana cu care au venit. Oameni curioși, presupun că au venit pentru prima dată după o perioadă lungă de timp și sunt curioși cât de plictisitoare pot fi spectacolele. Oameni chiar interesați de spectacol, majoritatea fiind rude a actorilor. Și totuși, azi îi vom uimi pe toți. Tuturor le va plăcea.
vor, nu vor
Cortina a fost trasă, iar în sală liniștea preia controlul. Se puteau auzi doar șoapte nedeslușite sau, rareori, pungi care foșnesc și scaune care scârțâie.
toți trebuie să fie atenți..
♣♣♣
"Cine putea să știe că uimitorul spectacol de la Rosset era să se încheie într-un mod atât de tragic. În mijlocul spectacolului, actrița principală, Mirroe Buffet, se așează în genunchi, un gest ce nu era prevăzut în scenariu, și își puse mâinile în cap. Persoanele apropiate au menționat că aceasta fredona o melodie mai veche. Apoi a deschis larg ochii și a început a râde. După ce actrița principală a suferit o criză, s-a sinucis în fața tuturor. O moarte, dar atâtea pagube. Mai ales pagube morale asupra copiilor din sală, deoarece era un spectacol adresat în mod special copiilor.
Poliția a anchetat cazul, dar nimeni nu este vinovat. Se presupune că înnebunise. "Se temea de cineva, de ceva... Mintea ei concepuse un monstru, un monstru care o chinuia." afirmă un coleg de scenă. Cel puțin asta se remarcă și din vorbele ei înainte de gestul său terifiant "el..el! Monstrul!". Este o faptă oribilă.
Aducem condoleanțe familiei victimei." susțin știrile de la ora 17.
spectacolul a fost perfect.
♣♣♣
Televizorul era deschis pe postul nr 1. Eram ocupată cu spălatul veselei după cină. Într-un moment, când o pată de friptură nu se lăsă învinsă, am auzit știrea. Pentru câteva secunde am rămas împietrită, gândindu-mă la ce s-a întâmplat. Fusesem la spectacol. A fost groaznic, gestul ei m-a marcat. Mai ales că fetița mea de 7 ani a fost și ea prezentă. Acum insist să o duc la psiholog, mă rog să nu rămână cu traume psihice. La 7 ani pot fi influențați ușor.
Eram atentă și la televizor, dar și la vasele murdare care nu se lăsau ușor. Deodată simt prezența cuiva. Dintr-o mișcare, mă întorc rapid și o observ pe Misset. Misset era un înger de copil. Era inteligentă pentru vârsta ei, iar uneori chiar mă ajuta. Cel mai mult mă farmecă ochii ei de un albastru impecabil.Zâmbesc ușor.
-Puiule, termin imediat și vin să ne jucăm, ok?
Copila mă privi fix și nu zâmbi. Neobișnuit gest din partea ei. Aproape mereu este cu un zâmbet perfect pe buze.
-Mami, l-ai văzut și tu pe omul negru? Cel ce-a omorât-o pe doamna de ieri seară.
Inima mi-se blocase la auzul acestor cuvinte.