Stătea pe marginea unui lac albastru-verzui și asculta orăcăitul monoton al broaștelor. Arunca pietre în apă și
privea undele create cu o oarecare confuzie. Nu stia cum ajunsese acolo, dar nu ii pasa prea mult. Il considera un loc la fel de bun ca oricare altul. Încerca să uite. Ce? Nu conta. De altfel nici nu stia ce. La fel ca tine, nu considera o prioritate sa explice sau sa reinoiasca lucruri pe care nu voia sa si le aminteasca.A mai așteptat câteva minute, privind un punct fix al malului opus, până când s-a liniștit suprafața apei.
Apoi, cu o mișcare mecanică, care l-a surprins, s-a ridicat în picioare și și-a privit reflexia. Nu i se părea clară, ci tulbure, cu toate că undele dispăruseră demult. I se părea ceva obișnuit, imaginea stearsă părea normală. Nu isi amintea cand vazuse ceva clar ultima oara. Privirea i s-a fixat pe un punct gol in mijlocul apei, unde culoarea parea mai inchisa, din cauza adancimii mari. A surprins o sclipire scurta pe suprafata lacului, care il facu sa se întrebe cum era totul „pe partea cealalta”. Nu era sigur ce insemna acest gand, dar il fascina ideea ca ar putea exista altceva dincolo de lacul tulbure. A ramas in picioare pentru mai mult timp, uitandu-se in gol. Câteva ore mai târziu se găsea în aceeași poziție, de data aceasta în fața unei oglinzi sparte. Timpul parea
sa fie oprit. Nu stia ce se intamplase, dar nici nu avea de gand sa intrebe. Nu ca ar fi avut pe cine. Descoperi in scurt timp ca si imaginea aceasta era distorsionată. A ridicat unul dintre cioburi, iar în el a văzut o pereche de ochi cenușii lipsiți de expresie. A tresărit. Nu i-a recunoscut, ceea ce l-a ingrijorat putin, dar orice urma sa se intample, parea mult prea tarziu pentru a da inapoi. Și-a aplecat privirea câteva secunde spre o mână care nu i se părea a lui. Pumnul ii era incordat, fara sa isi dea seama de ce. Era bandajat cu o bucată de pânză prin care se observa cu usurinta un lichid roșiatic. Tot nu își amintea ce s-a întâmplat si devenea din ce in ce mai confuz. Dar voia sa uite tot, nu-i asa? Poate ca i se implinise dorinta.A aruncat inca o privire aroganta oglinzii, parca intreband-o "De ce esti asa?" Era constient ca putea sa
intrebe acelasi lucru despre el insusi. Si-a impins gandurile inapoi spre strafundurile mintii, amutiandu-le repede. Nu era inca timpul lor. Cu o minte, acum mai limpede, a inceput sa studieze ciobul neregulat. Intr-un final s-a hotărat să caute lipici, nu pentru ca credea ca ar fi reușit să repare ceva, ci pentru că i s-a părut a fi o „metafora amuzanta”. După câteva ore de muncă, reușise să „lipeasca” oglinda. Sau cel putin reusise sa faca ceva ce probabil
semena destul de mult cu originalul. Zeci de bucăți erau acum la locul lor, dar cu greu formau întregul perfect de altădată (ceea ce ii suna cunoscut, dar nu putea sa isi dea seama de ce). Mai lipsea o singură parte, care se află acum în mână lui. S-a întins, prima data cu timiditate si cu o oarecare retinere, iar apoi mai increzător spre oglindă și a potrivit ultima bucată. Nu se potrivise perfect, dar era destul de multumit de ce reusise. Din oglinda il priveau doi ochi lipsiti de viata, de nuanta cenusii. I-a privit inapoi, parca vrand sa le infranga superioritatea. Apoi ceva a facut brusc "click" in mintea lui si apropiindu-se, a atins suprafața rece si umeda. Dintr-odata, fara sa apuce sa reactioneze intr-un fel, era intr-un alt loc. S-a clatinat putin pana si-a restabilit echilibrul, apoi s-a uitat uimit in jurul sau.Pe prima data dupa mult timp, pe buze i-a înflorit un zâmbet timid, iar ochii i s-au însuflețit rapid. Trecuse
dincolo si se gandea ca poate visele chiar devin realitate. Insă, ce nu realiza, era că o mască lipsita de expresie îi acoperea acum chipul.