Un om pierdut in amintirile altui om
1.1. Ultima zi
Zama stă în bucătărie de câteva ore pregătind marele festin pentru diseară. Sărbătoarea reîncarnării va fi mâine. Eu, ea și fiica noastră trebuie să ne luăm rămas bun unul de celălalt.
Îmi mângâi spatele urechii drepte în locul cardului de memorie. Mult a mai evoluat medicina dacă sunt nemuritor!
În urmă cu mii de ani a fost un război cibernetic care a omorât milioane de oameni. Marii eroi, născuți să ne scape de război, au descoperit un mod de protecție pentru noi.
Odată la câteva secole se sărbătorește "Reîncarnarea". Mergem în centrul orașului, la depozitul de carduri de memorie, să ne ștergem amintirile din ultimele secole că să reluăm viața de la capăt.
Se aude un bol spărgându-se în bucătărie urmat de o înjurătură specifică Zamei:
- Sărăcia săracului!
- Eșți bine, Zama? o întreb din sufragerie.
- Lolo, adu-mi, te rog, mătura și fărașul din debara.
- Acum, iubito.
Deschid ușa debaralei și scotocesc după matură și făraș printre sutele de lucruri inutile strânse pe parcursul vieții. Le găsesc agățate în cuier.
Le iau și i le duc Zamei care strângea cioburile mari cu mâna.
- Fii atentă să nu te tai, Zama...
- Da, da... zice ea nepăsătoare. Au! chițăie ea băgându-și degetul în gură. Sărăcia săracului de ciob!
- Ți-am zis să ai grijă, dar tu niciodată nu mă asculți, o mângâi pe par în timp ce schimb sacul de gunoi plin de găuri.
Ea doar da ochii peste cap.
O liniște se lasă. După multe momente de tăcere, Zama suspină.
- Asta e ultima dată când ne vedem, când ne vorbim, când vom șți că ne iubim... Este ultima dată...
Mă apropii de ea și o mângâi pe păr sărutându-i fruntea. Ochii ei mari și albastri se uită la mine plini de sentimente. O lacrimă i se scurge pe obraz.
- Nu plânge, Zama... suspin invadat de aceleași sentimente pe care și ea le simte acum. Ne vom regăsi, îți promit. Ne vom regăsi... Ne vom regăsi...
Ne cuprindem într-o îmbrățișare strânsă. Ea stă cu capul pe umărul meu, iar eu cu fața adâncită în părul ei brunet. Îmi dă drumul din îmbrățișare.
- Mâncarea nu se face singură. chicotește ea tristă.
- Tu mereu ai știut să închei un moment intim la mijloc... comentez eu râzând.
- Poaate... rade ea amuzată de comentariul meu.
Se apropie de oala de pe aragaz și își continuă munca în liniște.
Ies din bucătărie și o văd pe unica noastră fiică stând întinsă ca ultima putoare în pat cu ochii în telefon.
- Așa îți petreci ultimele clipe de memorie, domnișoară?
- Îmi iau rămas bun de la toți prietenii mei virtuali!
- Toți prietenii tăi din carcasa aceea sunt în oraș. De ce nu va întâlniți toți pentru câteva ore? Stați, pălăvrăgiți, faceți un bilanț al vieții voastre, orice... îi spun, iar ea ridică din sprâncene. Nu chiar orice! adaug eu repede.
Ea chicotește. Seamănă foarte mult cu mama ei! Ochii, zâmbetul, chicotul, înălțimea, temperamentul. Ea mi-a moștenit nasul și părul roșcat.
- Tată, am o vârstă de acum. mi se adresează ea serioasă. Poate la aspect par de douăzeci deoarece aici am vrut să îmi întrerup creșterea, dar am cincisute șapte ani, tată. Sunt, mental, bătrână.
- Eu am trei mii de ani, Fuz, i-o întorc eu.
- Păcat că îți aminteșți doar cinci sute și ceva de ani din ăștia trei mii, tată.
- Fuz, vei vedea mâine ce înseamnă ștergerea cardului de memorie. După, în următoarea viață, vei cunoaște sentimentul de frică pentru primele săptămâni. Vei vedea, totul la început este ciudat și nou. Vei mai avea cunoștințe elementare. Vei știi să vorbeșți, să mergi, să conduci, regulile comunității, dar nu îți vei mai ști prietenii, familia sau pe oricine care ti-a fost vreodată drag. Așa că nu mă judeca, Fuz, că eu nu am amintirile de acum treii mii de ani. Nu noi alegem ce se întâmplă.
Fuz lasă capul în jos și pleacă. Aud tropăitul picioarelor ei pe scări.
Mă duc în bucătărie și o sărut pe obraz pe Zama.
- Vrei să ieșim pe afară să admirăm pentru ultima dată orașul? o întreb eu.
- Nu, mulțumesc, Lolo. Mai am treabă în bucătărie și...
Îi întrerup vorbăraia băgându-i un deget în gură.
- Ptiu! îmi scuipă degetul din gură ei. Ce sărăcia săracului, Lolo?
- Ai tăcut?
- Mamii, tatii! Am plecat! strigă Fuz de la ușa de la intrare.
- La șapte să vii acasă! țip înapoi.
- Unde sărăcia săracului pleacă?
- E ultima zi de viață. Am trimis-o să se distreze cu prietenii ei. Tu văd că vrei să îți petreci toată ziua în bucătărie. Zama... șoptesc. Hai afară, hai să ne plimbăm, hai să facem ceva distractiv ca acum câteva sute de ani.
- Lolo! Maturizează-te! Nu mai avem două mii cinci sute de ani.
- Nu, avem trei mii, dar suntem la fel de proști, îi spun și mă îndepărtez doi pași. De când s-a născut Fuz, tu te-ai axat doar pe casă și pe noi doi. Ai uitat de tine și de tinerețe. Poate arăți de douăzeci și cinci de ani, poate gândești ca o persoană trecută prin viață, dar suntem nemuritori și mereu tineri. Dă-mi voie să îți ofer o ultimă amintire cu noi înainte să fie ștearsă.
Zama mă ia în brațe. Îi pup părul care miroase a tocăniță.
- După cină mă poți scoate în oraș.
Eu dau din cap și îi zâmbesc.
- Eu mă duc să văd ultima dată orașul pe lumina.
- Orașul va fi și mâine, mi-o taie ea rapid.
- Da, dar cu alți oameni.
Îmi iau pălăria din cuier și paltonul. Ies din casă și trag puternic aer în piept.
Îmi mângâi spatele urechii drepte în locul cardului de memorie. Mult a mai evoluat medicina dacă sunt nemuritor!
În urmă cu mii de ani a fost un război cibernetic care a omorât milioane de oameni. Marii eroi, născuți să ne scape de război, au descoperit un mod de protecție pentru noi.
Odată la câteva secole se sărbătorește "Reîncarnarea". Mergem în centrul orașului, la depozitul de carduri de memorie, să ne ștergem amintirile din ultimele secole că să reluăm viața de la capăt.
Se aude un bol spărgându-se în bucătărie urmat de o înjurătură specifică Zamei:
- Sărăcia săracului!
- Eșți bine, Zama? o întreb din sufragerie.
- Lolo, adu-mi, te rog, mătura și fărașul din debara.
- Acum, iubito.
Deschid ușa debaralei și scotocesc după matură și făraș printre sutele de lucruri inutile strânse pe parcursul vieții. Le găsesc agățate în cuier.
Le iau și i le duc Zamei care strângea cioburile mari cu mâna.
- Fii atentă să nu te tai, Zama...
- Da, da... zice ea nepăsătoare. Au! chițăie ea băgându-și degetul în gură. Sărăcia săracului de ciob!
- Ți-am zis să ai grijă, dar tu niciodată nu mă asculți, o mângâi pe par în timp ce schimb sacul de gunoi plin de găuri.
Ea doar da ochii peste cap.
O liniște se lasă. După multe momente de tăcere, Zama suspină.
- Asta e ultima dată când ne vedem, când ne vorbim, când vom șți că ne iubim... Este ultima dată...
Mă apropii de ea și o mângâi pe păr sărutându-i fruntea. Ochii ei mari și albastri se uită la mine plini de sentimente. O lacrimă i se scurge pe obraz.
- Nu plânge, Zama... suspin invadat de aceleași sentimente pe care și ea le simte acum. Ne vom regăsi, îți promit. Ne vom regăsi... Ne vom regăsi...
Ne cuprindem într-o îmbrățișare strânsă. Ea stă cu capul pe umărul meu, iar eu cu fața adâncită în părul ei brunet. Îmi dă drumul din îmbrățișare.
- Mâncarea nu se face singură. chicotește ea tristă.
- Tu mereu ai știut să închei un moment intim la mijloc... comentez eu râzând.
- Poaate... rade ea amuzată de comentariul meu.
Se apropie de oala de pe aragaz și își continuă munca în liniște.
Ies din bucătărie și o văd pe unica noastră fiică stând întinsă ca ultima putoare în pat cu ochii în telefon.
- Așa îți petreci ultimele clipe de memorie, domnișoară?
- Îmi iau rămas bun de la toți prietenii mei virtuali!
- Toți prietenii tăi din carcasa aceea sunt în oraș. De ce nu va întâlniți toți pentru câteva ore? Stați, pălăvrăgiți, faceți un bilanț al vieții voastre, orice... îi spun, iar ea ridică din sprâncene. Nu chiar orice! adaug eu repede.
Ea chicotește. Seamănă foarte mult cu mama ei! Ochii, zâmbetul, chicotul, înălțimea, temperamentul. Ea mi-a moștenit nasul și părul roșcat.
- Tată, am o vârstă de acum. mi se adresează ea serioasă. Poate la aspect par de douăzeci deoarece aici am vrut să îmi întrerup creșterea, dar am cincisute șapte ani, tată. Sunt, mental, bătrână.
- Eu am trei mii de ani, Fuz, i-o întorc eu.
- Păcat că îți aminteșți doar cinci sute și ceva de ani din ăștia trei mii, tată.
- Fuz, vei vedea mâine ce înseamnă ștergerea cardului de memorie. După, în următoarea viață, vei cunoaște sentimentul de frică pentru primele săptămâni. Vei vedea, totul la început este ciudat și nou. Vei mai avea cunoștințe elementare. Vei știi să vorbeșți, să mergi, să conduci, regulile comunității, dar nu îți vei mai ști prietenii, familia sau pe oricine care ti-a fost vreodată drag. Așa că nu mă judeca, Fuz, că eu nu am amintirile de acum treii mii de ani. Nu noi alegem ce se întâmplă.
Fuz lasă capul în jos și pleacă. Aud tropăitul picioarelor ei pe scări.
Mă duc în bucătărie și o sărut pe obraz pe Zama.
- Vrei să ieșim pe afară să admirăm pentru ultima dată orașul? o întreb eu.
- Nu, mulțumesc, Lolo. Mai am treabă în bucătărie și...
Îi întrerup vorbăraia băgându-i un deget în gură.
- Ptiu! îmi scuipă degetul din gură ei. Ce sărăcia săracului, Lolo?
- Ai tăcut?
- Mamii, tatii! Am plecat! strigă Fuz de la ușa de la intrare.
- La șapte să vii acasă! țip înapoi.
- Unde sărăcia săracului pleacă?
- E ultima zi de viață. Am trimis-o să se distreze cu prietenii ei. Tu văd că vrei să îți petreci toată ziua în bucătărie. Zama... șoptesc. Hai afară, hai să ne plimbăm, hai să facem ceva distractiv ca acum câteva sute de ani.
- Lolo! Maturizează-te! Nu mai avem două mii cinci sute de ani.
- Nu, avem trei mii, dar suntem la fel de proști, îi spun și mă îndepărtez doi pași. De când s-a născut Fuz, tu te-ai axat doar pe casă și pe noi doi. Ai uitat de tine și de tinerețe. Poate arăți de douăzeci și cinci de ani, poate gândești ca o persoană trecută prin viață, dar suntem nemuritori și mereu tineri. Dă-mi voie să îți ofer o ultimă amintire cu noi înainte să fie ștearsă.
Zama mă ia în brațe. Îi pup părul care miroase a tocăniță.
- După cină mă poți scoate în oraș.
Eu dau din cap și îi zâmbesc.
- Eu mă duc să văd ultima dată orașul pe lumina.
- Orașul va fi și mâine, mi-o taie ea rapid.
- Da, dar cu alți oameni.
Îmi iau pălăria din cuier și paltonul. Ies din casă și trag puternic aer în piept.
_____________
Aceasta este primul sfert din primul capitol al cartii :]]]